FAMILIEI ORTODOXE - Familia creştină în anul jubiliar al Botezului şi a Sfintei Cununii - 2011

După cum ştim cu toţii Biserica Ortodoxă Română a declarat anul acesta - 2011 ca an jubiliar al Botezului şi al Sfintei Cununii în familia creştină, care prosperă şi dăinuie (numai) sub harul Duhului Sfânt şi sub legătura dragostei dintre cei doi tineri, bărbat şi femeie, primită prin Sfânta Taină a Cununiei. Biserica Ortodoxă nu şi-a schimbat şi nu îşi va schimba vreodată viziunea asupra familiei, care are drept temei iubirea Sfintei Treimi şi icoana vazută Familia Sfânta, în care Fiul lui Dumnezeu a crescut cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni (Luca, 2:52).
În câteva dintre manualele de Teologie, una dintre împărţirile Sfintelor Taine consideră Cununia sau Nunta drept o Taină specială, dimpreună cu cea a Hirotoniei. Caracterul lor special derivă din aceea că ele răspund nevoii de comuniune personală cu Dumnezeu şi cu semenii. Cele două Sfinte Taine reflectă Biserica drept adevărata familie a creştinului: „Nunta aduce Bisericii fii, iar Hirotonia părinţi”.
Prin creaţie, starea firească a omului este comuniunea, întrucât „a zis Domnul Dumnezeu: «nu e bine să fie omul singur»” (Fac. 2, 18). Izolarea devine, în lumina acestui text, un act care ne înstrăinează de voia lui Dumnezeu; de aceea, clericii şi creştinii care nu voiau să se căsătorească sau divorţau întrucât desconsiderau viaţa de familie erau caterisiţi, respectiv afurisiţi. Desigur, comuniunea este „ajutor potrivit” pentru om, adică pentru împlinirea vocaţiei sale speciale – îndumnezeirea; „Dumnezeu este iubire” (I In. 4, 8), iar comuniunea este cea în cadrul căreia învăţăm, trăim şi manifestăm iubirea, virtutea virtuţilor.
    Familia este o şcoală a iubirii. Lectura Decalogului ne ajută să înţelegem importanţa familiei pentru mântuire – prima dintre cele cinci porunci care vizează relaţia cu semenii se referă tocmai la familie: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie” (Ieş. 20, 12).
Respectul faţă de părinţi ne învaţă respectul faţă de Dumnezeu, dar şi pe cel faţă de semeni.
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie mărturisesc în egală măsură despre valoarea omului, în calitatea sa de corolă a creaţiei lui Dumnezeu. De asemenea, ele vorbesc despre ceea ce înseamnă firescul pentru om. Sub aspectul modului de vieţuire, firescul înseamnă comuniunea. De aceea, este necesară o înţelegere a familiei în primul rând ca spaţiu al mântuirii omului, dar şi o identificare a modalităţilor prin care familia, ca instituţie dumnezeiască, poate sprijini această ţintă. Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre familie, afirma: „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (I Cor. 7, 14). Sintetizând, putem spune că bărbatul şi femeia se mântuiesc unul prin celălalt. Această vocaţie, a sfinţeniei, trebuie înţeleasă şi evidenţiată de către cât mai mulţi dintre creştinii noştri, care consideră că starea de sfinţenie este imposibil de dobândit.
 „Nu e bine să fie omul singur” (Fac. 1, 27) este „constatarea” care explică şi nuanţează adevărata dimensiune a comuniunii: voinţa dumnezeiască. Desigur, modelul comuniunii este Sfânta Treime (comp. Fac. 1, 26). Integrarea acestui adevăr în rândul valorilor proprii ale fiecărui creştin poate avea drept efect o altă atitudine, mai responsabilă, atât înainte de căsătorie, cât şi după momentul primirii Tainei. Realitatea este că darurile pe care le primim prin Taina Nunţii nu rodesc dacă noi înşine nu le lucrăm.
În societatea contemporană însă, instituţia familiei nu mai apare ca fiind la fel de valoroasă. Acest lucru îl arată creşterea ratei divorţurilor. Un fapt similar îl arată şi schimbarea atitudinii faţă de concubinaj, respectiv creşterea mediei vârstei de căsătorie; totodată, este relevantă atitudinea societăţii faţă de aşa-numita căsătorie de probă, care devine din ce în ce mai frecventă, mai ales în rândul celor cu studii superioare, precum şi creşterea numărului de copii născuţi în afara căsătoriei.
Naşterea de prunci este un dar dumnezeiesc, dar  şi o consecinţă firească a vieţii maritale şi, în acelaşi timp, o mărturisire a iubirii dintre soţi. Acesta este unul dintre motivele pentru care avortul – o crimă în adevăratul sens al cuvântului.
Este condamnat în creştinism: este o denunţare a normalităţii, a vieţii şi a vieţuirii în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Dacă Taina Cununiei sfinţeşte iubirea dintre soţ şi soţie, naşterea de prunci îi dă sens – nu în ideea că familiile fără copii (nu din voia soţilor) nu au sens, ci în aceea că procrearea este un lucru binecuvântat de Dumnezeu.
În altă ordine de idei, se constată în practica ultimilor ani un număr tot mai mare de persoane care convieţuiesc o perioadă înainte de căsătorie şi au copii. Este vorba în mod special de copiii celor care s-au născut şi au fost formaţi din punct de vedere moral şi valoric în perioada comunistă, dar nu numai. Ceea ce este îngrijorător este perspectiva părinţilor şi bunicilor acestora, care consideră că nu se poate face nimic în această privinţă şi că este un lucru firesc, atâta vreme cât aproape s-a generalizat. În realitate, acest mod de a vedea lucrurile exprimă o desconsiderare a Sfintei Taine a Nunţii, dar şi o nesocotire a lui Dumnezeu. Pentru noi, creştinii, prezenţa lui Dumnezeu este o Persoană, reală, care nu Se impune, dar care trebuie să fie prezentă mereu în viaţa noastră. Absenţa Tainei Cununiei înseamnă o excludere a lui Dumnezeu din viaţa proprie – iar acest aspect este important de conştientizat.
Programele de ştiri, emisiunile cu temă ori filmele şi documentarele induc ideea că familia care a primit binecuvântarea lui Dumnezeu în Biserică este un model tot mai rar aplicat şi nu neapărat de dorit. Constatăm, deci, o distanţare tot mai accentuată a societăţii faţă de ceea ce – în lumina Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, aşadar a învăţăturii şi a duhului Bisericii – este normal pentru om.  Această atitudine nu este deloc nouă, dar este din ce în ce mai mediatizată. Normalitatea propusă de societatea civilă, laicizantă, contrastează cu  ceea ce este firesc în lumina Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. Societatea pare a-şi fi însuşit în mod eronat versetul „toate îmi sunt îngăduite”, uitând de faptul că „nu toate îmi sunt de folos”. Negarea importanţei familiei binecuvântate de Dumnezeu şi adusă ca ofrandă lui Dumnezeu este o negare a lui Dumnezeu, negare ce face ca orice să fie permis.
Având în vedere cele menţionate mai înainte, decizia Sfântului Sinod de a stabili ca anul acesta să fie dedicat Sfintelor Taine ale Cununiei şi Botezului apare ca un îndemn la meditaţie cu privire la menirea noastră, a creştinilor, şi la modul în care o putem împlini, respectiv o recomandare de a identifica rolul real al familiei în viaţa personală şi a societăţii.
Menirea omului este mântuirea: „Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuiască şi la cunoaşterea adevărului să vină” (I Tim. 2, 4).
În lumina Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, termenul mântuire presupune două aspecte complementare şi inseparabile: eliberarea din robia păcatului şi dobândirea vieţii de veci. Dacă în ceea ce priveşte primul aspect, eliberarea din robia păcatului, omul nu poate avea nici un rol – întrucât Fiul lui Dumnezeu „a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi” (I Tim. 1, 15), – în privinţa dobândirii vieţii de veci omul este împreună lucrător cu Dumnezeu al mântuirii proprii (comp. Flp. 2, 12: „lucraţi cu frică şi cu cutremur la mântuirea voastră”).
Adaptând un şablon care nu vine din gândirea creştină, familia este celula de bază a Bisericii. De aceea, orice prejudiciu adus familiei ori unui dintre membrii acesteia este un prejudiciu adus Bisericii şi o contrazicere a voinţei lui Dumnezeu. În acest context, omul – în demnitatea sa de creaţie a lui Dumnezeu, precum şi în cea membru al Bisericii – trebuie protejat, dar şi educat să se protejeze de influenţele negative pe care, uneori, societatea le poate transmite pe diferite canale de comunicare (mass-media, muzică, publicitate, reţele de socializare etc.), însă nu separat de Biserică, ci ca membru al ei, trăitor sau practicant al valorilor pe care aceasta le afirmă.
Creştinii zilelor noastre trebuie să redescopere semnificaţia familiei şi importanţa situării ei sub pronia dumnezeiască nu doar în mod pasiv, ci şi în mod activ – prin Taina Nunţii, prin rugăciunea comună, atât în cadrul ei, cât şi în mijlocul Bisericii: „Spune-voi fraţilor mei Numele Tău. În mijlocul Bisericii Te voi lăuda. Şi iarăşi: «Eu voi fi încrezător în El»; şi iarăşi: «Iată Eu şi pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu» (Evr. 2, 12 – 13).
Taina Cununiei este cea prin care relaţia dintre bărbat şi femeie este sfinţită, ea intrând astfel în ordinea duhovnicească a lucrurilor pe care le-a binecuvântat Dumnezeu de la începutul lumii, dar şi o reafirmare a supunerii faţă de Dumnezeu prin aceea că cei doi nu se unesc singuri, ci cu binecuvântarea lui Dumnezeu.

Rubrică realizată de Cristian Velnic