Dan C. Mihăilescu, în volumul de mare succes "Cărţile care ne-au făcut oameni", nu omite să aşeze poezia lui Ioan Alexandru între lecturile obligatorii pentru formarea noastră. Ioan Alexandru este astfel alături de Shakespeare şi Dostoievski, de Cioran şi Marguerite Yourcenar. Este o mare cinste pe care aceia care nu l-au prea suferit pe poetul imnelor o pot sancţiona cu asprime. De partea cui este adevărul atunci? De partea lui Dan C. Mihăilescu sau a celor care în general nu i-au agreat pe şaizecişti şi au făcut (fac) tot ce le stă în putinţă pentru a-i minimaliza?(...)
Un predicator
(...)Cine l-a auzit pe Ioan Alexandru cum vorbea la facultate pe marginea unor texte din Vechiul sau din Noul Testament nu a putut să nu fie impresionat de un suflu extraordinar, pe care nici un profesor contemporan lui nu-l avea. Poetul oficia acolo în faţa studenţilor o adevărată liturghie a pathosului, a credinţei nedrămuite, a dăruirii către ceilalţi a ce avea el mai bun în minte şi în suflet. Revărsarea de duh venită dinspre Ioan Alexandru către auditoriul său corespundea aceleia a unui predicator. El nu vorbea oricum, ci predica în sensul cel mai bun pentru a face cuvântul să intre în noi şi să ne ilumineze. Altfel spus, nimeni nu pleca de la cursurile şi seminariile sale aşa cum intrase. Era modificat, era schimbat, era îmbunătăţit. De aceea organele nu i-au mai văzut cu ochi buni prestaţiile. (...)
Bătălia dintre cuvinte şi Cuvânt
El credea în poezie aşa cum credea în cuvântul Domnului. Dacă acesta nu-i schimbă pe oameni, atunci la ce bun? Analog, dacă poezia nu mută ceva în sufletul nostru nu e oare doar simplă înşirare de cuvinte? Bătălia dintre cuvinte şi Cuvânt este de altminteri una din mizele secrete ale destinului lui Ioan Alexandru. A scris enorm, dar speranţa lui era Cuvântul. (...)
Egal mereu cu sine
(...)După 1989, Ioan Alexandru a fost senator PNŢCD. Era o poziţie de unde îşi închipuia că va putea face mult pentru ţară. După cum bine se ştie, s-a amăgit. El a mai dorit ca pe zidul Parlamentului să fie aşezată crucea.
Spera cu aceeaşi naivitate că va putea să îmbuneze o haită care încă de pe atunci era formată în cea mai mare parte din ticăloşi. A înţeles însă repede cum stau lucrurile. Călătoriile lui în SUA dinainte de moarte au fost interpretate în fel şi chip.
S-a spus că a renunţat la credinţa strămoşească, atras de mirajele sectanţilor. Nici vorbă de aşa ceva! Egal mereu cu sine, Ioan Alexandru s-a lăsat călăuzit doar de Dumnezeu. A iubit mai mult duhul decât hârtia, chiar dacă aceasta i-a fost linţoliu.
Dan Stanca - Articolul integral îl puteţi citi în Ziarul Lumina. www.ziarullumina.ro
Psalm
Oriunde plec Tu eşti
mereu cu mine
Unde-aş fugi să nu
pot fi ajuns
Sunt singur e noapte vin
să mă ruine
Nelegiuri cu câte te-am străpuns
De faţa Ta nimic nu
mă ascunde
Oriunde cer azil sunt prigonit
Oceanul nu are îndestule unde
Să-mi dea odihna nemărturisit
Nici lacrimile nu mă
mai încearcă
De teama Ta şi ele-au amuţit
Poruncă-ai pus în toate
să mă-ntoarcă
Să mă predea unde
te-am pângărit
Ştiu că o faci din mila Ta
cea mare
Ce nu îţi dă odihna să mă uiţi
Să-mi treacă zilele fără lucrare
Cu faţa Ta de-acuma
mă confrunţi.
Rubrică realizată de Adina Toma
0 Comentarii