E o sărbătoare cu profunde rezonanţe spirituale în sufletele creştinilor care cinstesc pe cei doi mari corifei ai Apostolilor, care şi-au închinat întreaga viaţă propovăduirii „cu timp şi fară timp” a Evangheliei lui Hristos. E o sărbătoare care datează încă din secolul II al erei creştine şi evlavia credincioşilor s-a materializat în ridicarea de biserici pe locul martirajului lor, iar imnografii creştini şi marii părinţi ai Bisericii s-au întrecut în a-i elogia pe cei doi apostoli care, prin cuvântul şi sângele lor, uniţi în Hristos, au plămădit Roma creştină şi Biserica întreagă.
Postul Sfinţilor Apostoli sau Postul Sîmpetrului, cum este cunoscut în popor, precedă sărbătoarea comună a celor doi sfinţi. Postul Sfinţilor Apostoli este unul dintre cele patru posturi de peste an, iar durata sa este în funcţie de Duminica Tuturor Sfinţilor. În vechime, acest post se numea Postul Cincizecimii. Spre deosebire de celelalte posturi, care au o durată fixă, Postul Sîmpetrului are o durată variabilă, în funcţie de data variabilă a Paştilor. Postul începe lunea, după Duminica Tuturor Sfinţilor şi ţine până în ziua de 29 iunie. De regulă, cuvântul sec, din sintagma „lăsatul secului”, este înţeles ca fiind sinonim cu uscat, fară grăsime, de post. Însă, la Sfinţii Parinţi, accentul nu cade numai pe mâncare. Secul pe care îl cere postul ortodox este seclum (saeculum), adica lumea împatimită.
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel se bucură de o cinstire deosebită din partea Bisericii, fiindcă au fost „căpetenii apostolilor” şi „lumii învăţători”, contribuind, prin râvna lor, la răspândirea cuvântului evanghelic în multe părţi ale lumii.
E greu a tălmăci în grai omenesc vrednicia lor deosebită. Faptele lor minunate covârşesc mintea, iar învăţăturile lor, precum şi inspiratele interpretări ale slovei revelate, întrec la număr nisipul mării şi stelele cerului. Li se potrivesc cuvintele psalmistului: „În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor”. (Psalm 18, 8). Când Biserica a luat hotărârea de a-i pomeni în aceeaşi zi, a fost călăuzită de cursul istoric al evenimentelor. Amândoi au fost încununaţi şi cu cununa martiriului în aceeaşi zi, 29 iunie, anul 67. Dar în afară de coincidenţa zilei martiriului, Biserica a mai avut în vedere faptul că pe cât de mare este Petru, tot pe atât de mare este şi „Apostolul neamurilor”, cel ce s-a convertit pe drumul Damascului. Pe drept li s-au atribuit amândurora calificativele: „raze ale Soarelui celui înţelegător”, „prietenii lui Hristos”, „luminătorii celor din întuneric”, „temelii neclintite ale Dumnezeieştilor învăţături”, „căpetenii învăţăceilor” ş.a. Dintre aceste aprecieri, cea mai cuprinzătoare este aceea de „prieteni ai lui Hristos”, fiindcă îi înfăţişează într-o unitate desăvârşită, ca „slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1).
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au fost la aceeaşi înălţime religioasă şi morală, neavând alt scop al vieţii şi activităţii lor, decât a mărturisi pe Hristos, a vesti cuvântul Lui, a fi de folos oamenilor şi a-şi împăca cugetul lor (Faptele Apostolilor 24, 16).
Sfântul Apostol Petru a fost pescar şi se numea Simon. Împreună cu fratele său Andrei îşi câştigau cele de lipsă pentru trai, pescuind în apele lacului Ghenizareţ. Aceasta până când auziră glasul de chemare al Mântuitorului: „Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni”(Matei 4, 19). Era într-o dimineaţă. Trudiseră o noapte întreagă fară să prindă nici un peşte. La îndemnul lui Iisus aruncară din nou mreaja şi, spre uimirea lor, – căci experienţa de până atunci îi făcea să creadă că dimineaţa nu se poate pescui cu rod – mreaja se umplu de peşte, atât de mulţi încât abia au putut să o tragă la mal. După această minune, ascultară de chemarea lui Iisus şi îl urmară. Au lăsat uneltele, familia, rude şi au devenit apostoli, primind o misiune nouă plină de răspundere de a vesti tainele împărăţiei lui Dumnezeu şi de a împărtăşi harul divin.
De atunci cei doi fraţi au fost nedespărţiţi de Hristos şi martori ai minunilor pe care le-a făcut.
Bucuria de a fi aproape cu Iisus, a exprimat-o Sf. Apostol Petru, când s-a aflat pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Faţă, zicând: „Învăţătorule, ce bine este sa fim noi aici” (Luca 9, 33). De la Sf. Apostol Petru avem mărturisirea adevărului că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Aflându-se cu ucenicii Săi în Cezareea lui Filip, Iisus le-a pus întrebarea: „Cine ziceţi voi că sunt?”. Răspunzând Simon Petru a zis: „Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16, 16). În vremea Patimilor Domnului, Apostolul Petru, deşi făgăduise ca nu se va despărţi de Iisus, chiar dacă toţi ceilalţi Îl vor părăsi, a avut o clipă de slăbiciune, spunând că nu-L cunoaşte pe Iisus şi că nu face parte dintre ucenicii Săi. Îndată însă, s-a căit de fapta sa şi ieşind afară din curtea arhiereului, a plâns cu amar. (Matei 26, 75). Greşeala i-a fost iertată căci, după Învierea Sa, Mântuitorul s-a arătat Apostolilor şi l-a întrebat pe Petru de trei ori dacă îl iubeşte. Cel ce a zis în Joia Mare de trei ori că nu-L cunoaşte, acum spune de trei ori: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc”, iar Iisus i-a zis: „Paşte oile Mele” (Ioan 21, 17), reaşezându-l în misiunea de apostol.
După Înălţarea Mântuitorului la cer, plin de curaj şi de Duh Sfânt, Sf. Apostol Petru a propovăduit pe Hristos în Ţara Sfântă, în cetăţile din Asia Mică, şi până a ajuns la Roma împăraţilor păgâni. De mai multe ori a fost închis în temniţă. Şi-a sfârşit viaţa şi osârdia apostolică în Roma cezarilor, fiind răstignit cu capul în jos, acolo unde se înalţă astăzi magnifica bazilică San Pietro.
Sf. Apostol Pavel, înainte de convertire se chema Saul („cel dorit”) şi era iudeu de origine din oraşul Tars, capitala provinciei Cicilia. Venind de tânăr la Ierusalim, el a studiat „legea”, adică Scriptura Vechiului Testament, în şcoala învăţatului Gamaliel, spre a deveni „rabi”. Într-adevăr, a devenit un cunoscător şi apărător al „legii” şi tradiţiilor iudaice, aparţinând de secta fariseilor. În anul 33 este întâlnit la uciderea cu pietre a arhidiaconului Ştefan; el păzea hainele ucigaşilor, fiind cunoscut ca un prigonitor al creştinilor.
În zelul lui anticreştin, a cerut învoire de la sinedriu, ca să se ducă la Damasc, spre a-i prinde pe creştini şi a-i aduce la Ierusalim, unde să fie judecaţi şi condamnaţi la moarte. Pe drum însă, a fost convertit, în chip minunat, la credinţa cea nouă.
O lumină puternică l-a învăluit şi i-a luat vederea; el a cazut cu faţa la pământ, apoi a auzit un glas care i-a grăit: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti ?”. El a zis: „Cine eşti Doamne ?”. Acelaşi glas i-a răspuns: “Eu sunt Iisus pe care tu îl prigoneşti”. Tremurând şi plin de groază, Saul a întrebat: „Doamne ce voieşti să fac ?”. Domnul i-a zis: „Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci” (Faptele Apostolilor 9, 1-6). Saul s-a ridicat de la pământ, dar nu mai vedea. Însoţitorii l-au dus în Damasc, unde a primit Botezul de la preotul Anania. Din Damasc s-a dus în Arabia, unde a petrecut trei ani în post si rugăciune, şi s-a pregătit, spre a fi cu adevărat „vas ales care să-i ducă numele înaintea neamurilor, a împăraţilor, a fiilor lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 9, 15).
Marele duşman al creştinilor devine cel mai mare apărător al lor, fariseul fanatic devine mare propovăduitor al Evangheliei pe care o vesteşte în întreg cuprinsul Imperiului Roman. Sfântul Ioan Gură de Aur a spus despre el că „este fereastra prin care lumea păgână a văzut pe Hristos”.
A călătorit pe uscat şi pe mare, de multe ori aflându-se în primejdii din partea oamenilor sau din cauza furtunilor pe apă. Niciodată nu şi-a pierdut râvna şi curajul. Cine ar putea înşira toate necazurile şi primejdiile prin care a trecut marele Apostol Pavel, cum însuşi spune: în primejdii de la fraţii iudei, de la păgâni, bătut, închis, lovit cu pietre, dar Dumnezeu l-a apărat şi i-a purtat de grijă în tot locul şi în diferite chipuri. Pe parcursul celor trei călătorii misionare a străbătut ţară după ţară, oraş după oraş în tot cuprinsul Imperiului Roman, de la răsărit până la apus, vestind credinţa în Iisus Hristos. Mai la urmă a venit în cetatea Romei ca să vestească şi aici Evanghelia lui Hristos. Fiind prins şi închis, scrie mai multe epistole credincioşilor de la bisericile pe care le-a întemeiat. Din porunca împăratului Nero, în ziua de 29 iunie în anul 67 i s-a tăiat capul şi astfel au săvârşit călătoria pe pământ aceşti doi mari luceferi şi mărturisitori ai credinţei, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, stâlpi ai Bisericii, iar duhurile lor se bucură în ceata prietenilor lui Hristos.
Rubrică realizată de Dragoş Haraga
0 Comentarii