Primeşte darul preoţiei la 13 februarie 1813 iar doi ani mai târziu la 20 septembrie 1815, Cuviosul Calinic este hirotesit duhovnic al Mănăstirii Cernica, de însuşi Mitropolitul Ţării Româneşti, Nectarie, şi este rânduit eclesiarh mare.
Şi era atât de iscusit duhovnic, încât veneau la spovedanie nu numai monahii, ci şi multă lume din afară şi chiar mitropolitul.
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie 1787 în Bucureşti aproape de Biserica Sfântul Visarion. Din Sfântul Botez a primit numele de Constantin. Tânărul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit din pruncie o educaţie religioasă aleasă, învăţând carte în Bucureşti, la şcolile care funcţionau pe acea vreme pe lângă biserici. În anul 1807 a intrat în nevoinţă călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareţ, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie 1808 a fost tuns în schima monahală sub numele de Calinic, iar la 3 decembrie 1808 a fost hirotonit ierodiacon. Încă de când era călugăr tânăr în Mănăstirea Cernica, postea foarte mult, îşi împlinea regulat canonul şi pravila cu multa osârdie, se lupta împotriva somnului şi nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii,după mărturia bătrânului Hariton, iar ziua lucra împreună cu părinţii la ascultările cele grele ale mănăstirii. În vara anului 1817, fericitul Calinic a călătorit la Sfântul Munte Athos unde s-a minunat de nevoinţele călugărilor atoniţi şi de la care a luat mult folos sufletesc. La 14 decembrie 1818, cuviosul a fost ales stareţ al Mănăstirii Cernica, cu voia lui Dumnezeu şi a Sfântului Ierarh Nicolae, patron al acestui sfânt locaş, având doar 30 de ani. Pentru sfinţenia vieţii lui şi buna chivernisire a mănăstirii, la 9 aprilie 1820, este hirotesit arhimandrit şi păstoreşte obştea Cernicăi timp de 32 de ani. Fiind chemat şi propus de câteva ori să fie mitropolit al Ţării Româneşti, Sfântul Calinic, din marea lui smerenie, nu a primit. Dar un om vrăjmaş din preajma sa, îndemnat de zavistnici, i-a dat otravă. Pe când marele stareţ zăcea pe patul de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Dumnezeul mântuirii mele, nu credeam şi nu doream să mor otrăvit!” Atunci, în umbra nopţii, un glas de taină i-a răspuns: ”Nu vei muri de otravă!
Scoală-te şi fii sănătos, că nu după mult timp vei fi episcop la Râmnicul-Vâlcea, unde vei îndrepta Biserica şi clerul care este în decădere.” În ceasul acela cuviosul s-a sculat sănătos din pat şi s-a dus la Utrenie, că era miezul nopţii. A lăsat în Mănăstirea Cernica peste 350 de călugări cu viaţă aleasă.
La 14 septembrie 1850, cu sfat de obşte, Sfântul Calinic a fost ales episcop la Râmnicul-Vâlcea, despărţindu-se cu multă durere şi lacrimi de fiii săi, fiindcă „n-a putut strica hatârul iubitului său fiu duhovnicesc, Barbu Dimitrie Ştirbei, domnul Ţării Româneşti, şi s-a supus la voia obşteştii Adunări…”
Spunea ucenicul său, Anastasie, că îndată după aşezarea sa în scaunul episcopiei de la Râmnicul-Vâlcea, a şi început a da porunci la protopopi, că „unde s-ar afla un om necununat să-l cunune şi să-l cerceteze pentru ce nu se cunună şi şade cu posadnica.”
Sfântul Ierarh Calinic avea mare evlavie către Sfântul Nicolae, al cărui acatist îl citea zilnic. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al marelui Ierarh Nicolae, protectorul său, a rezidit din temelie Catedrala Episcopală din Râmnicul Vâlcea, casele episcopale şi seminarul, între anii 1854-1856, care fuseseră distruse de incendiul din 1847. După mărturia mai multor duhovnici din vremea sa, Cuviosul Calinic săvârşea în timp de 24 de ore două mii de închinăciuni şi trei sute de metanii mari, precum şi pravila cea rânduită fiecărui călugăr la chilie. Adeseori, mergând Sfântul Calinic în vizită canonică prin eparhie, i-a plăcut locul liniştit de la Schitul Frăsinei. De aceea a voit să facă aici mănăstire de chinovie, ca la Cernica. Deci, numaidecât, în anul 1863, a pus de s-a zidit biserică frumoasă şi chilii pentru părinţi şi a aşezat reguli ca la Cernica, unde s-au adunat vreo câţiva călugări, însă, pentru asprimea locului, n-au putut să se adune prea mulţi părinţi.
După zidirea Mănăstirii Frăsinei, a voit Sfântul Calinic ca în acest locaş sihăstresc să nu intre niciodată parte femeiască. De aceea, înainte de retragerea sa din scaun, a fixat la un kilometru mai jos de Frăsinei o piatră cu legământ ca să servească ca avertizare pentru orice femeie ar îndrăzni a intra.
După 17 ani de rodnică păstorire a turmei lui Hristos, adică la 24 mai 1867, Sfântul Ierarh Calinic s-a retras din nou la metania sa, Mănăstirea Cernica, unde dorea să-şi dea obştescul sfârşit.
În joia luminată, adică la 11 aprilie 1868, se stinge din viaţă Sfântul Ierarh Calinic, înconjurat de ucenicii săi, la Mănăstirea Cernica, după cum aşa a şi dorit. La înmormântarea sa, care a avut loc sâmbătă, 13 aprilie, a venit Mitropolitul Nifon cu patru episcopi, mai mulţi egumeni şi zeci de mii de credincioşi.
Ultimele cuvinte ale ucenicului său formează o solemnă mărturisire către credincioşi: "Declar pe conştiinţa mea, ca arhimandrit şi duhovnic ce sunt eu, păcătosul, şi în numele adevărului adevărat, că acest Sfânt Episcop Calinic, cum a ieşit din pântecele maicii sale, tot aşa a intrat în pântecele pământului.”
Canonizarea Sfântului Ierarh Calinic s-a făcut la 20 octombrie 1955, sub Patriarhul Justinian al României.
Rubrică realizată de Traian Bălan
0 Comentarii