Din momentul în care ruşii se afirmă ca tânăr popor puternic prin atacul de la 18 iunie 860 asupra Constantinopolului, ei intră în sfera de interes a bizantinilor, care încep să încheie tratate comerciale sau militare cu aceştia şi încearcă să îi apropie ca aliaţi. Iar cum creştinarea făcea parte din procesul natural de creare a alianţelor durabile în lumea bizantină, este trimis şi un grup de misionari care înfiinţează o primă comunitate creştină în zona Kievului. Totuşi, creştinarea ruşilor va avea loc abia în 988 şi va porni de la conducător, nu din comunitate.
În intervalul 860-988, ruşii vor vizita de multe ori Constantinopolul şi vor fi invitaţi să vadă catedrala Sf. Sofia, care îi uimeşte de fiecare dată, iar în 957, prinţesa Olga, regentă a regatului, este creştinată la Constantinopol. Cu toate acestea, creştinarea oficială nu are loc, aceştia continuând să fie păgâni.Mulţi istorici moderni afirmă că apropierea Rusiei de creştinism a fost făcută pe considerente estetice.
Spre sfârşitul secolului al X-lea, sfătuit de consilierii săi, cneazul Vladimir trimite soli în capitalele marilor religii la care puteau să adere. Întorşi, acestea relatează următoarele:
Bulgarii (cei de pe Volga, musulmani) se prosternează şi stau i privesc în dreapta și în stânga ca niște apucați; și nu e nici o bucurie printre ei, ci numai tristețe și o îngrozitoare putoare. Religia lor nu e bună. Apoi, ne-am dus la germani (aparținând de Biserica Apuseană) și i-am văzut făcând multe slujbe în bisericile lor, dar n-am văzut nici o frumusețe acolo. Ne-am dus apoi la greci (bizantini) și ei ne-au dus în locul în care îl slăvesc pe zeul lor. Și n-am știut dacă eram în cer sau pe pământ, deoarece pe pământ nu există o asemenea priveliște și nici o asemenea frumusețe și noi nu știm cum s-o descriem. Știm doar că acolo sălășluiește Dumnezeu printre oameni.”
Acestea sunt relatate în Prima Cronică Rusă, document scris prin secolul al XI-lea, de un călugăr care a folosit, probabil, mai mult tradiția orală decât documentele, ca sursă de informare. Însă, la scurt timp după relatarea solilor ruși, după un ajutor acordat împăratului bizantin, Vasile al II-lea, Vladimir o cere de nevastă pe Ana, sora acestuia și primește botezul creștin în 988, iar întreaga Rusie kieveană este botezată ortodoxă.
Chiar dacă motivul creștinării nu ar fi fost cel estetic (deși, la cum știau bizantinii să-și impresioneze oaspeții , nu este deloc exclusă această ipoteză), este admirabilă descrierea trimișilor ca dovadă a unei vieți spirituale văzute din afara cultului.
Contribuția bizantinilor la cultura rusească este inestimabilă: misionarii creștini trimiși de aceștia au conceput alfabetul chirilic, valabil pentru întreaga lume slavă, făcând astfel primul pas în crearea unui mediu cultural care să fie adus la nivelul de civilizație al Bizanțului. Culturalizarea slavilor poate fi observată, conform lui Anthony-Emil Tachiaos, în trei etape: transplantarea (dobândirea limbii și literaturii culte și a structurilor culturii bizantine), asimilarea (integrarea elementelor bizantine și dezvoltarea unei literaturi și vieți spirituale proprii) și influența directă (momentul maturizării, în care lumea slavă este capabilă să selecteze informația venită din Imperiu).
Din punct de vedere artistic, lumea rusă primește o artă matură, ale cărei norme sunt stabilite și care nu mai are nevoie de căutări și soluții iconografice. Lumea rusă este privată de momentul iconoclasmului, care va marca un punct de răscruce în arta bizantină, aceasta fiind nevoită atunci să clarifice motivația și rolul icoanei și să stabilească un canon clar al iconografiei. Deasemenea, unii istorici de artă, precum Viktor Lazarev, consideră că lumea post-iconoclasm nu mai este unitară, existând, de aici înainte, o diferență între arta oficială și cea populară. Astfel, acestea coexistă, cea populară fiind mai accesibilă deoarece se exprima în limba națională și în sistemul de valori al tradițiilor locale. În lumea rusă cele două forme de exprimare artistică se adresau unor straturi sociale diferite și acopereau teritorii deosebite. Dealtfel, atestarea unor ateliere de pictură religioasă în spațiul rusesc, cu pictori ruși, la nici un secol după creștinarea oficială, dovedesc o asimilare rapidă a limbajului artistic dar și o libertate de creație care permite formarea unui vocabular vizual local. Pentru că unitatea limbajului pictural al Ortodoxiei nu este impusă de influenţa culturală, artistică sau de alt fel a Imperiului bizantin, ci de unitatea sa de doctrină şi de viaţă spirituală. Sfinţenia şi imaginea primesc o formă şi un caracter naţional pentru că ele sunt rezultatul unei experienţe vii. Astfel apare tipul de icoană specific unui popor.
Momentul de maturizare al lumii culturale și religioase ruse este contemporan renașterii paleologe în Imperiul Bizantin. Așadar, cu o cultură matură și înfloritoare, cu centre artistice și fiind în proces de reorganizare și centralizare internă, rușii pot sau nu să mai fie interesați de viața spirituală a Bizanțului. Însă ei păstrează legaturi stânse, fiind mereu la curent cu viața spirituală constantinopolitană, iar arta sacră, deși acum matură și cu un program definit, inspirat și din arta populară locală, continuă să primească noutățile și influențele „grecilor”.
Mișcarea isihastă (gr. hesychia = tăcere) curent închegat în deceniile 4 și 7 ale secolului al XIV-lea, în Constantinopol, propune un nou mod de interperetare a multora din conceptele creștine. Nu se poate spune cu certitudine cum anume a influențat isihasmul pictura religioasă dar anumite modificări și reorganizări ale limbajului artistic pot fi observate. Exact în această epocă, limbajul pictural al artei rusești atinge un maximum de expresivitate, distingându-se prin forţa sa expresivă, prin libertatea, spontaneitatea, puritatea tonului, intensitatea şi bucuria culorii.
În această evoluție Teofan Grecul se pare că a avut un rol destul de important, rămânând printre puținii iconari renumiți ai istoriei artei sacre ruse. Precum isihasmul concepea frumusețea spirituală ca o priveliște ce răscolește omul în intregime, așa operele lui Teofan sunt animate de o vie mișcare interioară, iar expresivitatea corpului omenesc devine simbol al emoțiilor spirituale. Crescut în ambianța Constantinopolului, exact in mijlocul disputelor isihaste, Teofan părăsește capitala și ajunge în Rusia, unde se va stabili ulterior. Frescele sale de la Novgorod exprimă acea înțelegere între arta canonică, dorințele comanditarului și spiritul zugravului, iar acestea îl transformă în pictorul preferat al rușilor.
Pe lângă modificările subtile de ordin estetic, există anumite reorganizări ale iconografiei, în special a temei „Schimbarea la Față”. Dacă până atunci nu se acorda o mare importanță reprezentării personajelor, profeții fiind uneori în interiorul gloriei lui Iisus, alteori în exterior, iar apostolii nu aveau o poziție fixă în partea inferioară a icoanei, o atenție deosebită este acordată începând din acest moment. Astfel, cei doi prooroci sunt plasați intotdeauna în exteriorul ovalului, pentru a ilustra că numai Hristos radiază „Lumina inaccesibilă în care sălășluiește Dumnezeu și care îl îmbracă precum o mantie”, așa cum spune Grigorie Palama, iar apostolii sunt reprezentați căzând vertiginos de pe un munte, soluție plastică menită să accentueze transcendența lui Hristos transfigurat.
Deasemenea, numărul bisericilor cu hramul „Schimbarea la Față” a crescut în secolele al XIV-lea și al XV-lea în Europa de Răsărit, traducând un proces de conștientizare a acestui subiect, tratat de Palama în teologia isihastă (care a identificat radiația care emana de la Hristos, cu Lumina Necreată care iluminează pe omul căruia i se acordă cu bunăvoință vederea gloriei divine).
Deși mai mulți istorici și critici de artă nu garantează pentru o influență prea mare a isihasmului în pictura rusă, Uspensky consideră că aceasta este rezultatul direct al isihasmului și reprezintă aportul lumii ruse la o luptă dogmatică la care nu a participat direct, dar în ale cărei învățături a crezut[9].
Intr-adevăr, există o specificitate a icoanei ruse: marcată de simplitatea și economia compoziției și de măiestria liniei, folosirea spațiului plastic într-un mod unitar și echilibrat, icoana rusă este evidențiată de o expresivitate senină, poetică și totodată puternică. Paleta cromatică foarte bogată și vie este marcată de culori precum roșu aprins, verde și aur, pentru poleiturile abundente. Ceea ce ne arată icoana rusă nu este atât lupta împotriva naturii căzute, cât victoria asupra acestei căderi, libertatea regăsită atunci când „legea Duhului” creează frumuseţea sufletului şi a trupului care nu se mai supun „legii păcatului” (Rom. 7, 25; 8, 2).
sursa http://societatesicultura.ro/
0 Comentarii